„Culegem niște roade ale unor epoci care sunt o reacție la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false”, afirmă scriitorul Vasile Ernu despre ascensiunea discursului extremist și naționalist din România și Europa, într-un interviu pentru „Ziarul de Iași”. Vasile Ernu a fost prezent la Iași pentru lansarea volumului Generația canibală, publicat la Editura Polirom, o carte care analizează transformările societății postcomuniste și modul în care generațiile de după 1989 au preluat puterea. În interviul acordat, autorul vorbește atât despre moștenirea anilor ’90, diferențele dintre generații și orașul Iași, cât și despre contextul politic actual din România și războiul ruso-ucrainean. „Generația” este luată ca o parte a celei mai active societăți, cei care aveau, să zicem așa, grosso modo, între 16 ani și 35 de ani – generația foarte vie, cea mai dinamică a societății – chiar dacă într-o epocă sunt mai multe generații, de exemplu, este cea a părinților noștri, spre 40 de ani, care au fost loviți altfel, sau cea a copiilor care au perceput altfel această epocă. Sunt anii ’90 și, cumva, am vrut să vorbesc despre cei care erau cei mai activi și ne reprezintă, din care făceam și eu parte. „Canibală” este o metaforă foarte dură și puternică, dar care pentru mine este reprezentativă pentru ce s-a întâmplat în acea epocă. Adică a fost o epocă care a canibalizat trecutul, l-a consumat, l-a devorat și chiar l-a negat în totalitate, care e de înțeles pentru ura față de comunism și de tot ce s-a întâmplat înainte, dar n-a vrut să fie ca o epocă a continuității, ci ca o epocă de ruptură a discontinuității. Mai sunt câteva informații legate de felul în care ne-am comportat, felul în care am început să devenim canibali între noi și față de noi, prin acest nou accent foarte mare pe consum, pe individualism, pe puterea feroce, unul împotriva altuia, adică a unei societăți care nu mai avea aproape nimic cu ceea ce moștenise, cu ceea ce era vechi. Eu cred că astfel de epoci au existat în diverse alte zone. Nu cred că este specifică nouă. Eu consider că epoca anilor ’90 un soi de western, doar că westernul Estului, adică, așa cum vedem noi în filmele americane, când iei pușca și te duci tu singur, îți rezolvi toate problemele. Tu ești statul, tu ești legea, tu ești tot, pentru că ai puterea asupra vieții celuilalt. În occident s-au întâmplat lucrurile acestea, doar că diferența este că ce s-a întâmplat la ei în 200-300 de ani la noi s-a întâmplat în vreo 10 ani. Densitatea schimbărilor a fost foarte mare într-o perioadă prea scurtă de timp și asta a produs o epocă foarte intensă, aproape ca un drog. Asta este diferența între Est și Vest. Procesul acesta de canibalizare, de modernizare accelerată, de intrare într-o paradigmă occidentală s-a întâmplat, doar că la nivel foarte intens și foarte rapid, iar asta a lăsat traume destul de mari. Asta e o întrebare la care e foarte greu de răspuns. Eu tind să cred acum, chiar și dacă ne uităm în cadrul întregului spațiu ex-comunist, că observăm cum tranzițiile au fost destul de diferite –unele au fost mai mari, unele mai violente, unele mai controlate, altele liberalizate total, cu tot soiul de economii de șoc. Deci însăși ideea că trebuie să-i facem pe oameni să treacă printr-un șoc e o chestie violentă. Astăzi, cred că noi am fi putut trece tranziția mai lent, mai puțin violent și cu pierderi mai mici. Ceea ce spun eu în general și dau de înțeles în carte este că pierderile Estului în această epocă de tranziție au fost mult prea mari. Pe mine nu mă deranjează atât de mult sau nu mă interesează atât de mult pierderile la nivel de infrastructură, de instituții, de resurse, de fabrici, uzine și așa mai departe. Reprezintă o pierdere importantă, dar se pot ușor reface. Ceea ce mie mi se pare că am pierdut este la nivel de resurse umane, iar asta e foarte greu de refăcut, aproape imposibil. Pe de o parte, e bine să învățăm din povestea asta, să sperăm că nu mai trecem prin această epocă ’90. Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că ceea ce am pus la baza societății noastre în anii ’90, adică ce am semănat atunci, noi acum vom culege. De asta spun că ceea ce se întâmplă astăzi pe scena locală și globală este legat foarte mult și de anii ’90, de felul în care am construit noi lumea noastră și lumea globală în acei ani, pentru că atunci s-au construit bazele. Cert este că pe termen mediu și lung, de obicei, se pare că cei care pleacă pierd mai mult decât cei care rămân. Aici nu e vorba doar despre poziții sociale, statut și așa mai departe, ci despre un anumit tip de confort cu sine însuți, cu societatea, cu viață și așa mai departe. Migrația e o chestiune complicată, dorită și de multe ori e o chestiune care nu se vede, e ascunsă. Cei care au rămas aici au trecut și ei prin multe forme de violență, dar au trecut construind aici, într-o societate care cumva e a lor. Dacă ne uităm acum la populație, mai ales dacă vorbim despre generația mea, observăm o nemulțumire destul de mare. Chiar dacă au un nivel de trai bun sau au un nivel de poziții sociale, există totuși o nemulțumire foarte mare, pentru că eu cred că ei trăiesc un soi de nemulțumire a unui preț prea mare plătit. Ne e foarte greu să ne gândim la faptul că mai mult de jumătate dintre prietenii noștri sunt aruncați în toate colțurile lumii, că pe mulți i-am pierdut pe drum, că au fost multe tragedii, ne-am distrus sănătatea, familia și așa mai departe. Lucrurile astea se cuantifică și la un moment dat îți dai seama că e un preț cam mare pentru asta. Eu încerc întotdeauna să le explic cum ar fi să trăiești o săptămână fără bani. Astăzi e greu, aproape de neimaginat ca un copil să poată trăi fără bani. Noi am trăit foarte mult timp fără bani, adică ne bazam pe alt tip de relații, de troc, de schimb, de pachet, de bișniță, de orice. Sau să trăiască într-un cămin în care nu curge apa. E foarte interesant să expui la astfel de situații copii care pur și simplu nu își imaginează că asta poate funcționa sau că poți trăi în astfel de condiții. Noi nu le vedeam ca mari tragedii, lucrurile astea le vedeam ca pe niște banalități care trebuie rezolvate. Astăzi, ar fi, probabil, niște tragedii pentru ei. Șansele nu sunt date întotdeauna de nivelul de bunăstare pe care îl ai, fiindcă acesta este combinat cu un anumit tip de motivație și de infrastructura pusă la dispoziție. Da, putem spune că au mai multe șanse, pentru că au la dispoziție mult mai multe elemente. În același timp, observ că au mult mai puțină motivație, pentru că deja sunt o mulțime de lucruri pe care le au de la sine primite. În acest sens, da, lor le e mai ușor decât părinților lor, dar asta nu înseamnă că vor produce lucruri peste ce au produs părinții lor. Când vorbim despre structurile de vârf sau ale politicului și așa mai departe, este clar că e foarte important să fi păstrat instituțiile funcționale. E clar că noi am distrus sau am avariat foarte multe instituții importante ale statului, ale societății, am demantelat foarte multe elemente importante din societate, am lovit în stat și în instituțiile lui destul de mult, pentru că l-am urât. Noi am crezut foarte mult în această alternativă a pieței libere, a unui stat minimal. E la fel de drept că lumea politică a avut mecanisme de contra selecție. Acesta e un fenomen foarte interesant, pentru că de multe ori eu râd cu prietenii mei, fiindcă e foarte greu să ne transpunem acum în anii ’90, știind ce copii pregătiți eram în anii ’90. Probabil am fost cea mai pregătită generație a României și ne gândim că, dintre noi, nu cei foarte pregătiți ajung să conducă țara, ci niște oameni foarte puțini pregătiți, adică oameni care ar trebui să ajungă cel mult un vânzător de chioșc. Iată că a fost o contra selecție pe diverse motive, diverse cauze și care s-a dovedit că a produs un anumit tip de clasă politică. Astăzi suntem vinovați toți, nu doar clasa politică e vinovată, suntem vinovați mai mult, dar ei au o responsabilitate mai mare. Noi am produs o clasă socială, o pătură socială și un grup politic în care astăzi e cumva destul de jenant să ne regăsim. Nu ne regăsim în el, pentru că noi știm cât de bine am fost pregătiți, noi știm cine sunt acești oameni, dar asta este realitatea. Dacă nu reușim să punem oameni mai buni, mai pregătiți, e și problema noastră. Sunt două Iașuri foarte diferite. Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni. Eu întotdeauna consider că este orașul cu cea mai bună resursă umană pe care eu am întâlnit-o vreodată, datorită unei istorii a acestui oraș, instituțiilor, tradiției liceelor, școlilor și așa mai departe. Este printre primele cel puțin trei orașe ale țării. Partea interesantă a acestui oraș este un anumit stil de târg molcom. De exemplu, în partea urbană, mie îmi place foarte mult la Iași, dar acum dispare din păcate, zona de mahalale cu grădini, case și curți, lucru care e un soi de rural urbanizat. Adică ai impresia că parcă ești la țară, dar nu ești la țară, ești la oraș. Pentru mine a fost foarte important, de exemplu, ușurința cu care oamenii sunt dispuși să se deschidă sau să te ajute. Eu nu am mai întâlnit asta nicăieri atât de mult într-un oraș mare, fiindcă la țară e altceva. Oamenii aveau grijă de noi, ne dădeau de mâncare, ne ajutau. Orașul este interesant prin felul lui molcom de a fi. Astăzi, este vizibil într-o creștere destul de dinamică. Cred că în acest moment este printre cele mai dinamice orașe ale României, probabil cu cea mai mare creștere din acest moment din România, pentru că a avut și un decalaj. E greu să mă obișnuiesc cu aceste multe blocuri noi, multe centre comerciale imense. Acestea fac parte din dezvoltarea orașelor din ultimii 20-30 de ani. E un oraș într-o dezvoltare foarte puternică. Deja este alt oraș, cu toate că, în același timp, eu zic că aici încă mai este unul dintre puținele orașe în care oamenii mai au timp. Adică mai poți să stai să mai povestești pe îndelete, lucru care nu se mai întâmplă în alte orașe unde totul e în mare viteză. De exemplu, eu îmi petrec aproape toate sărbătorile de iarnă la Iași, pentru că ne simțim cel mai bine, pentru că oamenii sunt cei mai deschiși, iar asta spune ceva despre mine și relația cu acest oraș. Îl iubesc foarte mult! Înainte, erau foarte puține și erau niște locuri care se închideau devreme. Au explodat în anii ’90. Au devenit foarte importante în viețile oamenilor, mai ales ale studenților. Chiar dacă erau puțini bani, foarte interesant era tocmai acest timp fără limite. Adică te duceai oricând, veneai oricând. Și ceea ce e foarte interesant e că nu trebuia să te duci cu bani. Eu nu știu de unde ne găseam noi bani să mai bem câte o bere, că noi tot timpul n-aveam, dar niciodată n-am avut sentimentul că nu o să găsim, că nu o să consumăm ceva. Era acest aer de libertate, era un loc unde lumea se cunoștea. Acolo am cunoscut zeci și sute de oameni – studenți de pe la alte catedre și facultăți, studenți din toată regiunea. Mi-am făcut multe relații și am cunoscut mulți copii – din Suceava până la Constanța, de la Bacău până la Chișinău. Veneau studenți de peste tot. Te cunoșteai mai mult la crâșmă decât la facultate. Acolo învățai, citeai, discutai și povesteai. Astăzi, crâșmele au cu totul altă funcție, nu se mai întâmplă asta. Crâșme e un termen generic pentru locul în care se bea, adică ceea ce numim noi baruri. Din păcate, dacă ar fi doar România să îndrepte într-o direcție, ar fi simplu, pentru că s-ar găsi niște țări mai mari să ne pună la punct. Dar am impresia că tot globul a luat-o într-o direcție. Din păcate, eu îi ironizez puțin și spun că acum s-ar putea să începem să trăim o epocă ’90, dar la nivel global. Adică ce am trăit noi în anii ’90 la nivel regional, acum s-ar putea să trăim la nivel global, pentru că e vorba despre dizolvarea unor instituții, despre un anumit tip de isterie mistico-comercială. Există un accent pe o instabilitate foarte mare. Nu se prevestește nimic foarte bun. Eu cred că vom trece prin niște fluctuații destul de mari, dar sper să nu fie foarte violente. Aceasta este singura mea speranță. Ea vine din niște niște nemulțumiri, din niște probleme nerezolvate în timp. E clar că s-au făcut multe greșeli. Adică, practic, ceea ce spuneam mai devreme, că noi culegem acum niște roade ale unor epoci, pentru că ele sunt o reacție la ceva, la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false. Toate lucrurile acestea au contribuit, pentru că un Georgescu și un Trump nu apar de nicăieri. Până și un Putin nu apare de nicăieri. Sunt niște cauze, iar acum vedem efectele acestor lucruri. E clar că am lăsat multe probleme nerezolvate și acum ele dau roade. E de datoria noastră, ca scriitori și jurnaliști, să pledăm pentru aceste valori umaniste și împotriva oricărui oricărei forme de extremism. Însă, dincolo de munca noastră de a explica, de a scrie și de a ne pronunța, cred că cheia problemelor se află în zona politicului și mai ales a politicului care decide zona economicului. Acolo sunt cheile principale. Deci, practic, noi, ceea ce ar trebui să facem mai mult, dincolo de discurs și text, este să facem presiune pe politic în care să se ia niște decizii și să facă niște politici care să amelioreze viața oamenilor, să stopeze tot soiul de furii, fobii și așa mai departe. Oamenii au nevoie de niște răspunsuri și aici se poate lucra mult mai eficient pe zona asta. Am avut o perioadă parte de un anumit tip de prosperitate și un anumit tip de libertate, care eu cred că nu ne-a displăcut. Adică am făcut multe prostii, dar avem și lucruri pe care merită să le ținem. Nu cred că am vrea foarte mult să intrăm într-o zonă de autoritarism, după ce ne-am bucurat de o libertate destul de decentă mulți ani de zile. Am scris foarte mult atunci, în perioada aia. Chiar cartea se termină cumva cu această poveste, că eu consideram că va exista o revanșă și revanșa a venit sub formă de război. Recunosc că eu nu am crezut până în ultima clipă că va exista acest război și eu cred în continuare că el putea fi ocolit, prevenit. Pentru mine, a fost o tragedie. Zona aceea din Ucraina mi-e foarte apropiată, am copilărit acolo, am umblat pe acolo. E ca și cum s-ar duce războiul în grădina bunicilor și între doi colegi de bancă. În același timp, am avut o poziție foarte clară. Eu cred că e de datoria noastră să ne solidarizăm cu victimele, iar victima în cazul dat este Ucraina, și să condamnăm agresorul, care în cazul dat este Rusia. Niciodată n-am avut un dubiu asupra acestor lucruri. Putem discuta, evident, despre cauze și așa mai departe. Însă, în primul rând, trebuie să condamnăm agresorul și să ne solidarizăm cu victima. Acesta este un lucru important și mai ales pentru mine, ca intelectual, ca scriitor, care cunosc ambele părți destul de bine. Noi suntem într-o structură politică, comunitatea europeană și NATO. Asta ține de o decizie a statului, a cetățenilor români. Ne-am asumat asta, trebuie să mergem pe această cale, chiar dacă, din când în când, trebuie să mai punem în discuție anumite lucruri, dar cred că e bine ce am făcut în acest sens. Nu cred că suntem mai puțin în pericol decât celelalte state, adică fiind parte a acestor structuri, noi cumva avem niște reguli de joc comune. În acest moment, eu tind să cred sau sper foarte mult că se va pune capăt acestui război prin diplomație, evident, fără a sacrifica Ucraina. Eu sper foarte mult la o pace echitabilă. Cred că un război e ultimul lucru pe care l-am dori în zona noastră Ceea ce e foarte important să înțelegem acum este că o mulțime de chestiuni pe care credem că le-am depășit nu sunt depășite definitiv. O mulțime de valori, o bunăstare, o libertate pe care am câștigat-o, nu sunt câștigate definitiv și oricând pot fi pierdute. E foarte important să înțelegem că multe lucruri bune câștigate le putem pierde foarte ușor și trebuie să ținem la ele. Așa cum nu cred că trebuie să credem că nimic nu e ireversibil. De multe ori sunt reversibile, ba chiar în mai rău. Și de asta eu zic că e foarte important în această lecție să înțelegem că trebuie să știm să facem un anumit tip de compromisuri de politică care să nu ducă în niciun caz la un conflict militar, pentru că războiul este probabil cea mai mare tragedie care se poate întâmpla unei populații. Și mai ales, să învățăm că ceea ce avem trebuie să prețuim foarte mult și să ținem la el. Vasile Ernu s-a născut în Odesa, URSS, în 1971, este un scriitor, eseist și comentator politic roman. A fost redactor fondator al revistei „Philosophy & Stuff” și a colaborat cu publicații precum „România liberă”, „HotNews”, „Adevărul”, C„riticAtac” și „Libertatea”. A debutat cu volumul Născut în URSS (2006), o lucrare apreciată, premiată și reeditată de mai multe ori. A publicat cărți precum Ultimii eretici ai Imperiului, Sectanții, Bandiții sau Jurnal la sfârșitul lumii. De asemenea, a coordonat volume colective pe teme politice și sociale, fiind unul dintre fondatorii platformei CriticAtac.