David Popovici a surprins pe toată lumea, după ce a câștigat medalia de aur la 200 de metri liber. Campionul român a vorbit despre „o barieră mentală” care l-a făcut să îl roage pe tatăl său să anunțe pe toată lumea că nu va mai putea concura, scrie Golazo.ro. „Cu 3 zile înainte să înceapă concursul, am pățit ceva ce nu am mai pățit niciodată. Și anume: să îmi fie frică, să îmi doresc să mă întorc acasă. M-a cuprins frica asta, am început să mă uit inclusiv după bilete de întoarcere. L-am rugat pe tatăl meu să-i anunțe pe toți că nu voi mai putea concura. Îmi părea rău de toți. Și-au luat bilet, familie etc. Simțeam că nu pot să mai continui. Nu dintr-o frică de a pierde sau de a nu merge timpii pe care îi aștepta lumea să-i ating, ci dintr-o frică de a-mi atinge propriul potențial. Și, tocmai pentru că anul ăsta am început să mă simt foarte bine la antrenamente, să ating niște timpi pe care nu i-am atins niciodată, să am un concurs excelent în Slovacia, acum o lună. Toate astea m-au făcut să înțeleg cât de mult pot să mă apropii de ceea ce credeam eu a fi limitele înotului și limitele mele. În momentul în care am văzut că pot să ating cumva acel potențial și să-l vad de atât de aproape, m-a cuprins o frică incredibilă”, a transmis Popovici, potrivit Golzao.ro. Popovici a tras un semnal de alarmă și i-a îndemnat și pe alți sportivi să vorbească despre momentele grele: „Cred că lumea, sportivii nu vorbesc suficient de mult despre asta și eu simt că am responsabilitatea de a o face, pentru că e frumos să-ți cânte imnul, să iei o medalie strălucitoare, gloria de la aeroport, când te întorci, toată lumea care te așteaptă. Habar n-am… banii, faima etc, tot ce vine la pachet cu asta. Prea puțină lume vorbește despre momentele astea dificile și, într-adevăr, au fost niște momente foarte dificile. Mult mai mândru decât de medalia asta și de timpul obținut sunt de faptul că am reușit să mă mobilizez, să merg pur și simplu la calificările astea de ieri dimineață. Să trec și prin semifinale, să ajung și prin finală. Uite că n-a fost atât de rău (râde). Până la urmă, am câștigat și nu aș fi putut să trec singur prin bariera asta. Au fost esențiali oamenii din jurul meu, mai ales iubita mea, ai mei. Ai nevoie de un support group, cum se zice în engleză. Ai nevoie de un grup solid în jurul tău care să-ți amintească că meriți, că ești suficient de bun și că pentru asta… Deși simțeam că nu mai pot, că vreau să mă întorc acasă și pur și simplu nu-mi va ieși, îmi era frică de a-mi atinge propriul potențial. Unul dintre declicuri a fost că mi-am spus că pur și simplu nu-mi stă în fire. Încă de mic am fost luptător, războinic, mai ales competitiv, și nu aș fi putut să trăiesc cu mine știind că măcar nu i-am dat o încercare. Mi-am zis că le iau pas cu pas, trec prin calificări și odată ce am trecut de ele – probă pe care o consider a fi cea mai grea – chiar dacă-s doar niște calificări, e prima probă din concurs, totuși. După ce am trecut de acea barieră, am reușit să mă mobilizez și inclusiv îi spuneam Taisiei, iubitei mele, asta chiar cu o zi înainte să înceapă concursul – când încă eram convins că nu voi înota – îi spun: «Taisia, de ce simt că vei fi dezamăgită de mine dacă voi alege să plec?» Ea mi-a spus că n-ar fi, adică ei îi e indiferent, își dorește să fiu fericit, să fiu bine, să fac ceea ce îmi doresc, pentru că ea îmi va fi alături oricum. Mi-a atras atenția că, cel mai probabil, proiectez propriile gânduri pe ea și, de fapt, eu aș fi cel dezamăgit de mine, dacă nu mi-aș da această șansă”, a mărturisit David.