Astăzi după-amiază, de la ora 15, Simona Halep joacă la Iași un meci demonstrativ: ar trebui să o facă în fața unor tribune arhipline, în ciuda unei prognoze meteo care ne-ar putea rezerva surprize neplăcute. Despre Simona Halep s-a scris deja totul, și ceva în plus. Nu am de gând, în rândurile de față, să vă număr turneele pe care le-a câștigat, nici săptămânile pe care le-a petrecut în fruntea clasamentului mondial al fetelor, nu am de gând să îi iau partea în binecunoscuta și trista istorie a dopajului care a fost sau nu a fost, nu am nici măcar intenția de a o îmbrăca în epitete măgulitoare. Gândurile mele sunt despre ea, dar se adresează exclusiv celor care iubesc tenisul, și sportul în general. Atunci când Ilie Năstase a devenit lider al primului clasament din tenisul profesionist, românii s-au bucurat, s-au mândrit, au dat năvală să îl vadă jucând în Cupa Davis și l-au ridicat, pe bună dreptate, pe piedestalul idolilor. Dar au trebuit să treacă 50 de ani ca să putem înțelege, cu toții, adevărata dimensiune a performanței acelui Nasty, devenit subiect de film și de legendă. De ce? Foarte simplu: pentru că, după 50 de ani, generații de români s-au născut și au trecut în eternitate fără ca un alt compatriot să se mai poată apropia, măcar, de vârful piramidei profesioniste (cu scuzele de rigoare pentru domnul Horia Tecău, care a fost numărul 1 la dublu… dar tenisul de dublu e, parcă, un sport diferit). E adevărat, Andrei Pavel a fost pe 13, Victor Hănescu și Adrian Voinea au figurat în top 30, dar Everestul tenisului le-a rămas inaccesibil acestor epigoni, ca și altor zeci de mii de profesioniști care s-au perindat prin clasamente. Nici nu știu dacă această comparație cu Everestul mai are vreun rost, în condițiile în care, specialiștii o spun, Chomolungma („Zeița mamă a lumii” în limba tibetană) a devenit un adevărat bulevard al alpiniștilor de toate nivelurile, aproape 900 fotografiindu-se pe acoperișul lumii numai în 2024. În timp ce în vârful tenisului mondial masculin au răzbit, în această jumătate de secol, doar 29 de jucători. Ceea ce Năstase a făcut în circuitul masculin, Simona Halep a reușit la fete. Putem discuta multe, putem cârcoti, putem să o lăudăm, să o bârfim (că tot suntem noi, românii, campioni mondiali la bârfă și cârcoteală!), dar cifrele vor rămâne fixate în piatră, vorba englezilor: printre cele 29 de jucătoare (culmea coincidenței: exact același număr de lideri ca și la băieți!) care au ajuns număr 1 mondial începând din 1975, se numără și o româncă, Simona Halep. Și asta ne-a oferit nouă, tuturor, un imens prilej de bucurie, de mândrie, de speranță că, iată, putem și noi să fim în atenția lumii întregi. Fără ca nici unul dintre noi să aibă vreun merit, ne-am trezit, ca nație, în fruntea unui domeniu, tenisul, care stârnește un interes enorm peste tot în lume. Simona nu ne datorează nimic pentru reușitele ei, chiar dacă mereu a știut să mulțumească, la finalul victoriilor, „românilor din tribune”. Simona și-a datorat succesul antrenorului care i-a pus racheta în mână și a celor care au șlefuit mai departe diamantul enormului ei talent, părinților și anturajului ei apropiat. Mai ales, Simona are datorii imense față de copilul care a fost, față de adolescența trăită insuficient, față de femeia tânără care a sacrificat absolut totul în numele tenisului. În plus, cu generozitate, ne-a dat dreptul să fim în tribune și să o putem aplauda, compatrioata noastră, numărul 1 mondial. Și vor mai trece multe vieți până când românii să mai vadă o fată de-a lor pe prima poziție a tenisului feminin mondial. Am fost mereu un spectator avid de meciuri demonstrative în tenis, sportul fără remize. E momentul în care zeul nemilos al tenisului închide un ochi și admite să nu existe un învingător și un învins. Astfel încât, de exemplu, așa cum se va întâmpla și în această după-amiază, Pavel și Wawrinka să nu-și arunce peste fileu priviri piezișe sau vorbe scrâșnite printre dinți, ci zâmbete și glume amicale. Sau un amator de tenis, muzician profesionist în restul timpului, să poată fi la fileu, strângând racheta în mâini, când arbitrul anunță că la serviciu este Simona Halep. Ați vrea și dumneavoastră să fiți pe teren într-un asemenea meci, nu-i așa? Deci, poftiți în tribune! Servește Simona Halep, cea care ne-a dat dreptul, și nu obligația, de a o aplauda, cu respect și cu o recunoștință care va dura cât istoria tenisului!