Argintul explodează: piața trimite nota de plată politicii. Cum cererea forțată, inflația și iluzia controlului public se văd mai clar într-un metal decât într-un buget

Argintul s-a dublat la preț într-un singur an, după o lungă perioadă de stabilitate. Nu din lăcomie și nici din „speculație”, ci pentru că inflația, subvențiile și politicile publice își lasă urmele exact acolo unde nu pot fi ascunse: în prețuri. O pildă de economie despre cum piața notează ceea ce politica promite. Economia în mărunțiș. Argintul nu este un metal care să aprindă imaginația publicului. Nu are aura aurului, nu apare în titlurile mari și nu este asociat cu bogăția ostentativă. Tocmai de aceea, când prețul argintului se dublează într-un singur an, merită să ne oprim puțin și să ne întrebăm ce anume încearcă să ne spună piața. Explicația rapidă este la îndemână: „speculația”. Când prețurile cresc brusc, vinovații sunt, invariabil, „speculatorii”, „emoțiile” sau „contextul internațional”. Doar că aceste explicații au un defect major: nu explică nimic. Ele doar mută atenția de la cauze reale către personaje convenabile. În economie, lucrurile simple rămân valabile chiar și atunci când sunt ignorate. Prețurile cresc atunci când cererea depășește oferta. Or, pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi cu argintul, este esențial să privim mai întâi înapoi. Între 2020 și 2024, argintul a fost un metal „cuminte” (date: London Bullion Market Association – LBMA; World Silver Survey, Silver Institute). Prețul său a oscilat relativ stabil într-un interval cuprins, în linii mari, între 20 și 30 de dolari pe uncie, rareori depășind aceste limite. Tocmai de aceea, ceea ce se întâmplă în 2025 nu poate fi redus la o simplă fluctuație de piață. Anul a început cu un preț de aproximativ 30 de dolari pe uncie, iar în doar câteva luni cotațiile au crescut abrupt, ajungând la niveluri care înseamnă o reevaluare de peste 150%. Când un preț stă pe loc ani la rând și apoi explodează, explicația nu mai poate fi conjuncturală. Trebuie să existe o schimbare de regim economic. Oferta nu oferă aproape nicio explicație. Producția de argint – incluzând atât mineritul, cât și reciclarea – s-a menținut în ultimii ani relativ constantă, în jurul a 800–830 de milioane de uncii anual, apropiindu-se de un total de circa un miliard de uncii anual (sursă: World Silver Survey, Silver Institute, edițiile 2023–2025). Nu a existat o explozie a producției care să justifice această mișcare de preț. Prin urmare, explicația trebuie căutată aproape exclusiv în dinamica cererii. O parte importantă a cererii este investițională. Într-o lume a deficitelor bugetare cronice și a dobânzilor menținute artificial jos, investitorii caută protecție. Aurul este prima opțiune, dar pe măsură ce acesta devine scump și volatil, argintul apare drept alternativa „mai accesibilă”. Nu este un gest de lăcomie, ci unul de autoprotecție. Nu pentru că argintul ar fi devenit brusc mai productiv, ci pentru că moneda este percepută ca fiind mai fragilă. În mod tradițional, investițiile în aur și argint sunt privite cu suspiciune. Warren Buffett a formulat poate cea mai cunoscută critică, propunând un experiment mental celebru: ce ai prefera să deții — tot aurul din lume sau toate marile companii productive ale economiei globale? Răspunsul pare evident: companiile produc, inovează și generează profituri; metalele nu produc nimic. Putem adapta această pildă la scara României. Ce ai prefera să deții: întregul stoc de aur și argint al Băncii Naționale a României sau pachetele majoritare de acțiuni ale unor companii precum Dedeman, OMV Petrom, Hidroelectrica, Banca Transilvania, Romgaz și eMAG? Bunul simț economic ne-ar spune că a doua opțiune este preferabilă. Aceste companii produc bunuri și servicii, plătesc salarii, generează profituri și investesc. Aurul și argintul, oricât de valoroase ar fi, nu produc nimic. Ele doar stau. Dar acest raționament funcționează într-o condiție esențială: moneda să fie stabilă, creditul să nu fie distorsionat, iar prețurile activelor productive să reflecte realitatea economică. Când deficitele devin permanente, iar inflația este tolerată ca instrument de politică, problema nu mai este ce produce mai mult, ci ce îți conservă puterea de cumpărare. În astfel de contexte, aurul și argintul nu concurează cu economia reală, ci cu moneda. A doua direcție majoră a cererii este industrială. Argintul este esențial pentru panouri solare, vehicule electrice, electronica de putere și infrastructura centrelor de date (estimări privind cererea industrială: International Energy Agency – IEA; World Silver Survey). Cu alte cuvinte, pentru tot ceea ce astăzi poartă eticheta de „tranziție verde” și „digitalizare accelerată”. Problema nu este că aceste tehnologii există sau că se dezvoltă. Problema este ritmul forțat al implementării lor. Când statele subvenționează masiv anumite industrii și impun direcții de investiții prin reglementări, cererea pentru anumite materii prime explodează. Oferta, însă, rămâne încăpățânat de lentă. Minele nu se deschid peste noapte, iar resursele nu apar la comandă. Tabelul periodic al elementelor, formulat de Mendeleev, nu negociază cu ideologia politică. Când cererea este împinsă politic înaintea capacității reale de producție, piața reacționează prin singurul instrument pe care îl are: prețul. Creșterea prețului argintului este, astfel, o factură ajunsă la scadență. Nu una tipărită de stat, ci una emisă de realitate. În astfel de momente, speculatorii sunt invocați ca explicație universală. Dar speculatorii nu creează lipsa de argint, la fel cum nu creează deficitele bugetare sau politicile industriale forțate. Ei doar anticipează ceea ce alții preferă să ignore. Speculația poate amplifica mișcările pe termen scurt și poate genera corecții bruște, dar nu este cauza fundamentală a scumpirii. A confunda cauza cu amplificatorul este o eroare comodă, dar persistentă. A critica efectele economice ale politicilor publice nu este un act ideologic, ci un refuz de a confunda intențiile cu rezultatele. Piața nu votează, dar notează. Dacă vrem ca prețul argintului să scadă semnificativ, ar fi nevoie de două lucruri rare în același timp: mai multă producție reală și mai multă disciplină fiscală. Prima este dificilă, dar posibilă. A doua pare, în prezent, tot mai improbabilă. Până atunci, argintul va continua să se scumpească și să transmită un mesaj clar, indiferent dacă ne place sau nu: într-o economie în care deciziile se iau prin vot, dar costurile se plătesc prin prețuri, metalele nu devin mai valoroase pentru că ar fi „lacome”, ci pentru că realitatea economică, mai devreme sau mai târziu, își cere nota de plată.